Merg mult. Merg dincolo de presiunea contemporană a celor 10.000 de pași, de pedometre și de calorii care se cer arse, de încheieturi ruginite și de timp lipsă, de accelerările pe care cotidianul (ni) le cere tuturor, de trebuie. Cred că merg… pentru că vreau. Pentru că pot.
Vorba lui Sam, din Casablanca, filmul al cărui soundtrack alb-negru s-a clasicizat în ciuda consistenței siropoase, pentru că el, ea, muzica și locul emanau frumusețe eteric glamouroasă, este a case of do or die. Mersul meu e foarte vizual. Ochiul se potrivește cu pasul și înghite lumea, până când eu însămi nu mai sunt altceva decât un ecran pe care se proiectează rulajul minții mele, o mediatecă mereu înfometată. Foamea asta e unul dintre cele mai frumoase și reconfortante lucruri (lucruri?) pe care le dețin. Merg pentru că vreau să văd mai mult, să îmbrac momentul în straie olfactive, să nu ratez nicio culoare din jur, nici măcar griul, nici măcar pe el.
Merg pentru că mi-e teamă să stau. Sunt fundamental fricoasă, dar asta, într-un fel ciudat și greu explicabil, mă ține vie, așa cum vânatul scapă de glonțul vânătorului pentru că aleargă, pentru că se mișcă. Pentru că frica e un motor care nu se uzează niciodată, așa că nu te lasă în drum, te duce departe, până acolo unde celorlalți le pari curajos.
Când pot (și nu pot mereu), plec la serviciu cu două ore mai devreme. Ca să merg. Pe jos. Îmi place drumul. E momentul zilei când stau de vorbă cu mine. La început, conversațiile astea erau incomode și, cumva, epuizante, până când am descoperit două trucuri magice care le fac suportabile și, câteodată, în zilele foarte bune, plăcute. Ca o firimitură din ceva delicios, al cărui gust zăcea pe cerul gurii, aproape uitat.
Primul (poate cel mai important) e să ai pantofi comozi. Nu poți să-ți mergi drumurile (interioare și exterioare, drepte sau alandala) dacă te strâng pantofii. Atunci, totul se reduce la corp, ochiul nu se mai conectează bine la minte, ești tot strâns în rosătura pantofului și, acolo unde el bate, bate și inima ta fără sens. Durerea asta face, îți ia clipa. Te obligă să o ratezi iremediabil. Te sărăcește. Adio, peregrinare, explorare, ludic (drumurile sunt și asta, o nevoie constantă de joacă, de mișcare în care să descoperi ce și cât (mai) poți să faci). În fiecare zi. În absența durerii, toate drumurile sunt irepetabile sau, cel puțin, de când am început eu să merg cu orele pe jos, nu mi s-a părut că orașul ar arăta de două ori la fel, deși i-am învățat glicinele, magnoliile, caprifoiul, tencuielile căzute, trotuarele ticsite, denivelările de piatră cubică, stopurile, barierele, porțile, dragonii de fier forjat, ferestrele maure, trandafirii englezești, muralurile, piețele, magazinele, cafenelele, tonetele de înghețată, intersecțiile aleatoriu semaforizate. Nimic nu se repetă. Nu întocmai. Piciorul nu calcă de două ori în același râu, cum ar spune înțelepți care au mers ceva mai mult la viața lor ca mine.
Al doilea lucru pe care l-am învățat e să fac o pauză când nu mai pot. Să deschid o paranteză. Să pun lumea între paranteze. Fie și numai pentru zece minute. Să mă explic. Până la vârsta asta (care nu e venerabilă, dar e trist de înaintată pentru asemenea descoperiri), nu mi-am băut a doua cafea a zilei altfel decât în mișcare. Adică o luam cu mine, ajungeam cu ea încă fiartă la birou, de unde-i dădeam bice în lumea e-mailurilor, a căștilor, a lui Create New Document, Save As…, Edit și Reply. O altă mișcare. Una care nu se termina niciodată. În primul astfel de drum în care m-am luat la trântă cu mine, m-au lăsat puterile. La propriu. M-am așezat pe o margine de gard cu un ghem de ciudă în gât că, uite, zece kilometri m-au dovedit. Sunt de râsul curcilor. Hai să ne plângem puțin de milă. E un domeniu în care, în fond, toată lumea e expertă și noi performanțe olimpice se scriu în fiecare zi. Pasămite era ziua mea de podium, cum ar spune povestea. Dar asta nu e o poveste, ci o întâmplare perfect adevărată, așa că, episodul de autoflagelare plângăcioasă odată consumat, am luat un taxi și am ajuns, mai mult sau mai puțin cu bine, unde aveam treabă. A doua zi însă, m-am oprit înainte să nu mai pot. M-am oprit la o cafenea. Am cerut un cappuccino. M-am așezat la o masă. L-am băut, nu l-am dat pe gât. L-am băut în timp ce mă uitam la oameni, fără să-mi butonez telefonul. L-am băut și am stat locului. Zece minute. Atât am stat. Zece minute pe ceas. Am băut, am plătit și am plecat. Am plecat pe drumul meu în pantofii mei comozi. Și am ajuns unde trebuia să ajung. Pe picioare. E un sentiment bun, de relativ control, mai ales când destinația nu e dintre cele mai simpatice.
Știu că poate părea o dăscălire arogantă. Nu e așa ceva. Gândul de a dăscăli pe oricine și de a împărtăși din descoperirile remarcabile ale vieții mele e foarte departe de mine, care nu dețin resurse de cunoaștere și experiență care să depășească banalul. Dar banalul meu, care merg mai mult ca oricând în ultimul timp, nu includea pauza. Nu mi-am permis, până anul acesta, să beau o cafea numai cu mine. Nu știu de ce. Nu e ca și cum m-ar fi învățat cineva că Ioana nu merită să bei o cafea cu ea. La masă. Zece minute. Fără să răspunzi la e-mailuri sau să plătești facturi în timpul ăsta. Ba chiar, odată ce m-am obișnuit cu ea, Ioana care stă a devenit o cafegioaică redutabilă, pe care în unele zile îmi face plăcere să o scot la cafenea. Zece minute. Cât să nu-și ia nasul la purtare și să nu se lenevească.
Așa că dau mai departe lucrul ăsta foarte mic, care pentru mine e foarte mare. Și care e făcut din două detalii care nu erau detalii. Erau paragrafe. Fragmente. Toată povestea. Pantofi comozi și o oprire pe drum, înainte să rămâi fără suflu. Pentru că mai e mult până departe. Pentru că lumea e mare. E frumoasă. E dureros de frumoasă. E păcat să nu vezi cât mai mult din ea. Să nu-ți mergi toate drumurile.
Pentru asta, câteodată, e nevoie să înveți să bei o cafea cu tine.
