E greu să te înregimentezi în lumea nouă, în care, deși aparent, parazitarea adevărului începe încă de la titlu, de fapt, parazitarea adevărului pleacă de la însuși modul în care oamenii se autoamăgesc cu minciuni, în paralel cu practicarea unei atitudini dismissive față de ceilalți.
E și mai greu să nu fii tentat să te întorci la versurile lui O’Hara, pe care azi trebuie să le inversezi pentru o bună înțelegere a actanților. Așadar „it is easy to be beautiful, it is difficult to appear so. I admire you, beloved, for the trap you’ve set. It’s like a final chapter no one reads because the plot is over” se impune a fi citit acum“, it is difficult to be beautiful, it is easy to appear so…”. Poate cel mai greu e să admiți că, aici, în acest spațiu modelat de lipsa orgoliului și de dorința „de a fi cineva”, line-ul I can buy myself flowers nu este o declarație de independență cu substrat feminist, cât mai degrabă un supleant al I can buy myself anything: de la buze mai groase, recenzii ale cărților tale, participări la conferințe care ar putea credita meritocrația guest-ului, până la prietenii convenabile, tinerețe și alte miraje. Niciunul dintre cei care achiziționează aceste iluzii nu este cu adevărat interesat de măsura reală a valorii lui, cât de scopul de a părea valuable. Și niciunul dintre ei nu-și amintește nici că efectul pe care îl văd nu este unul real, fiind unul „aranjat” chiar de el.
Debord nota, încă din 1967, în La Société du spectacle, despre viitor și degradarea lui „a fi” în „a avea”, în primă instanță, după care, în a doua etapă a ocupării totale a vieții sociale de către rezultatele acumulate ale activității economice, „a avea” va aluneca spre „a părea”, iar orice „a avea” materializat va trebui să-și afle atât prestigiul nemijlocit, cât și suprema utilitate. Pe scurt, individului îi vor fi create nevoi false, pentru a-i alimenta dorința de a cumpăra produse și servicii fără a avea nevoie de ele, susținând nu doar consumerismul, ci și formarea unei societăți detașate de propria existență.
Aseară, cu niște cearcăne intimidante, pe care mi-am dorit să le las la vedere, în spirit de frondă față de cultul feței perfecte (blocată de botox și make-up și inexpresivă, în aceeași măsură), îmbrăcată din unghiul fetișului personal de a arăta expozitiv-banal și de a ști doar eu calitatea hainelor (deh, plăcerea nu poate fi supusă quest-urilor celorlalți sau cel puțin așa sper că încă mai e), mă aflam la coadă la o cofetărie, când previziunea lui Debord a grăit prin gura doamnei din fața mea. „Ce prăjituri istorice aveți, că vreau și eu două!” Într-adevăr, cofetăria are această denumire pentru unele prăjituri ce fac referire la alte epoci și personalitățile lor, deci nu asta a fost uimirea, ci lipsa criteriilor de selecție proprie în alegerea unui produs, fie el și „istoric”, a cărui menire nu e utilitatea, ci plăcerea gustului. Mă așteptam ca măcar să existe o precizare ulterioară, pe lângă istorice, un mic indiciu: cu vanilie sau cu nucă sau cu fructe sau ciocolată, orice ar fi arătat că măcar ce băgam în gură trebuie să rămână necondiționat de imagine, dar condiționat de preferința proprie. Am ciulit urechile așteptând. Nimic, o tăcere epocală a înconjurat prăjiturile, și ele epocale, alese de vânzătoare după bunul său plac și puse în pachet doamnei și cu adevărat am trăit un moment istoric. În epoca în care toată lumea vorbește despre încrederea de sine, iată ce preach nu aplici.
Mi-am luat punga și am ieșit, mi-am deschis notizen-ul (sunt germanofilă și sclifosită!) și am făcut repede un exercițiu, notând, rapid, toate prăjiturile preferate, de casă și din oraș, încercând să văd dacă, spontan, poate memoria să te lase chiar și pentru o clipă fără patrimoniu personal de autocunoaștere, punând în loc ceva, în mod inconștient, parvenit prin căile încurcate ale media. Nu poate, memoria, vrei nu vrei, revendică istoria personală. Lângă lista propusă, a curs și un short list cu lucrurile pe care, spre exemplu, doresc să mi le iau în această toamnă-iarnă. Clare – cristal toate, cu nuanță, număr, denumire, brand, textură, copertă, autor, toate selectate în deplin acord cu nevoile mele emoționale și cu coordonatele mele fizice și de personalitate. Le-am analizat minuțios, pe fiecare în parte, căutându-i sursa și amintindu-mi clar ce a generat dezirabilitatea lui, mai exact dacă s-a născut din verbalizarea cuiva sau din simpla observare vizuală a mea, asociată de multe ori cu core memories sau preferințe particulare. În nota festivismului confesiv, pot spune că prima variantă s-a invalidat. Asta fără a însemna că mă dă încrederea de sine afară, ci doar că mă cunosc și că nu sunt dispusă să împrumut momentan nimic din ce nu-mi aparține. Un schimb păgubos pentru orice om cu personalitate, dar pentru care dragostea de sine se revendică prin impunerea de a se arăta cum e, un schimb avantajos pentru cel care confundă efectul produs de disimularea proprie cu succesul.
Într-o notă antitetică, închei, consemnând actul anodin drept un moment de onestă admirație. Am fost între timp să iau pâine de la Mega, unde rândul comun era sub forma unei gloate, până la jumătatea magazinului, urmând a se bifurca spre două case deschise, în apropierea lor. Încercam să mă dumiresc cum șerpuiește treaba, să știu unde mă așez. „Coada e aici”, mi-a spus zâmbind un om al semi-străzii, cu strungăreață și o dantură impecabilă, pe care, sincer, am invidiat-o. Avea în brațe o pungă cu două pâini și o atitudine nici umilă, cum poate unii s-ar fi așteptat să o aibă judecând după condiția lui, nici lipsită de măsură, cum se întâmplă uneori să o constați la astfel de oameni. A zâmbit de câte ori m-a privit, mi-a spus că pâinea e abia scoasă din cuptor și că îi place mirosul ei, că îl frige tare rău, că abia așteaptă să ajungă cu ea „acasă” să mănânce, cu un firesc al conversației de tip coadă-piață remarcabil. A ajuns să plătească, vânzătoarea scăpând jos o monedă când i-a oferit restul. A reacționat imediat, la fel de firesc – „Lăsați-o, dați-o încolo de monedă”. Cu toate astea, vânzătoarea i-a dat alta. A luat-o la fel de firesc cum și renunțase la ea. A zâmbit din nou cu ochii, cu fața, cu toată împăcarea pe care sigur n-a câștigat-o în ședințe de terapie, a dus mâna la șapcă, în semn de la revedere, și a plecat. A fost poate singura clipă de sinceritate a zilei, primită acum, la ora închiderii, când galantarele se golesc, podelele se spală și fie că mâncăm prăjituri istorice, pe care nu le-am ales, fie pâine goală, mâncată în avans din ochi, noaptea cade blândă peste noi toți, egali în fața viscolului.