Mereu m-a fascinat cum pot exista – uneori, simultan – atâtea identități într-o singură femeie. Mamă. Fiică. Bunică. Străbunică. de Felicia Simion

Cum reușesc să se întrepătrundă aceste identități fără să se epuizeze una pe cealaltă. Cum se îmbină fără să se anuleze. Cum suntem legate unele de altele printr-un fir invizibil și cum dăm mai departe această legătură. Cum ajungem să purtăm și, ulterior, să vindecăm rănile celor de dinaintea noastră.

I. Mamaie

Pe bunica nu am cunoscut-o decât sub identitatea ei de bunică: Mamaie Lizica, femeia cea  mai în vârstă din familia noastră, femeia cu batic și capot. Am locuit în casa ei în primii ani ai copilăriei, unde am învățat să mă julesc, să sparg pietre, să înmoi pâinea în apă cu zahăr, când erau plecați bunicii la vie, să număr până la zece, să mă dau în leagăn sau să mă rog.

Mamaie, în grad de străbunică

Lui mamaie îi plac telenovelele turcești și proverbele românești. Știe pe de rost toate răspunsurile la problemele lui Busu, pe multe dintre ele notându-și-le într-un caiet. Mamaie prăjește cartofii în untură și aruncă cojile pe jos. Se dă cu ruj și se emoționează când îi fac poze. Mamaie e bunică, mamă și, de cinci ani încoace, străbunică.

II. Mama / Buni

Primele amintiri cu mama sunt de când aveam vreo trei ani și locuiam la țară, la bunici. Pe părinții mei îi vedeam în weekend. Resimt și acum, aproape visceral, două lucruri: bucuria imensă a revederilor de vineri, când mă duceam „la pod” să-i aștept și tristețea plecării lor. Mama e o femeie de o frumusețe aproape sălbatică. Privirea ei cuprinde o forță de  războinică, precum și blândețea unei căprioare. De cele mai multe ori, mama e un titirez care trebăluiește continuu, dintr-o dorință arzătoare ca lucrurile să fie bine.

Mama caută mereu binele – în lucruri, în oameni, în viață. Și nu se dă bătută până nu găsește. Mama e tare. Și a fost tare și când s-a născut Aurora, nepoata ei, și a trebuit să joace un rol dublu: Mami și Buni. Când s-a născut Aurora, am început procesul devenirii ca mamă. Un proces în desfășurare, care, la început, a presupus, în mod paradoxal, întoarcerea mea la stadiul de copil. Atunci am avut nevoie de Mama mai aprig ca niciodată, fizic și emoțional. Mama a ținut  în brațe, pe rând, doi copii: pe bebelușul Rori și pe mine.

Nimic nu te pregătește să fii mamă…

… și nici bunică full-time. Pentru rolul ăsta nu există școală, nu există profesori, nu există cursuri, altele decât zilele însele, luate pe rând, una câte una, până la epuizare. În primii mei ani de maternitate, Mama a fost ca un motor care nu se oprește niciodată, pentru că nu poate. Pentru că viața îți aduce, uneori când ți-e mai mare dragul, Greul, cu G mare. Și-a purtat cearcănele cu demnitate și nu a renunțat la a fi Mama nici măcar o clipă. M-a iubit necondiționat chiar și când eu nu eram în stare să iubesc. A cărat o bună parte din povara mea pe umerii ei, fără să lase vizibilă vreo urmă de regret sau remușcare. Iar asta ne-a adus mai aproape una de cealaltă, într-o perioadă în care ești chemat să te separi de propria familie ca să întemeiezi o familie nouă.

Buni, care face cea mai bună supă

Mama a devenit, în ultimii trei ani, preponderent Buni. Buni care face cea mai bună supă de găluști, Buni care spune glume în pat, Buni care își face și program de joacă în afara rutinei zilnice, atunci când Aurora merge la bunici.

Aurora are acum cinci ani și privilegiul de a-și cunoaște mama, bunica și străbunica. Pe  străbunica o strigă mamaie și, uneori, îi culege flori „ca să nu îmbătrânească”. Rori e copila care a întregit tabloul mai multor generații de femei, liantul unor povești de familie scrise și nescrise.

Cât despre mine…

…înaintez în procesul de devenire – uneori cu heirup, alteori cu pâș-pâș – și nu mă opresc decât să privesc în urmă, ca și când aș privi un râu de-a lungul căruia s-au construit și s-au dărâmat baraje, poduri și podețe, au căzut copaci bătrâni și au crescut copaci noi, într-un flux continuu și nestăvilit, care nu are punct fix de vărsare, dar are, cu siguranță, un izvor.